Cum s-a incuiat usa...

Aceasta intamplare o pun in categoria "peripetii de revelion".
De sarbatori am decis sa stau pe la parinti. Craciunul cu ei, revelionul in alta parte.
Eh domnule! Nu s-a putut. Ati mai vazut parinte care sa puna botic ca nu ciocnesc cu el la 12 noaptea? Eu da si e al meu. Asa ca a trebuit sa-mi aman planurile si sa raman pana la 12 iar dupa 12.30 sa plec la destinatia finala.
Cand am plecat, mama spune "nu uitati sa luati cheile ca incuiem poarta dupa ce plecati". In fine, le-am luat. M-am distrat si pe unde am fost, insa in final pe la 4 dimineata m-a luat somnul si am decis sa ma intorc acasa. Am fost fata cuminte si nu am luat decat o gurita de sampanie. Cineva trebuia sa conduca inapoi spre casa. :D
Am ajuns acasa, am descuiat poarta, am bagat masina in curte si acum sa intram si in casa... O_O Usile incuiate si cu cheile in yala! Si incepem sa batem pe la geamuri mai discret, apoi un pic mai tare si nimic.
Sora mea, copil tembel si genial, in timp ce ma chinuiam sa descui usa inca o data (poate merge de data asta), o vad ca se duce spre geamul de la bucatarie si incepe sa ma strige. Ma chinui si vad ca tot nu merge sa deschid, m-am dus in directia ei si nu vad decat picioarele. Ea era inserata pe jumatate in casa, iar cealalta jumatate afara. Mi s-a parut funny modul ei de a intra prin efractie in propria casa cu capul inainte. Am avut noroc ca geamul bucatariei era deschis si usile din casa descuiate ca altfel faceam turturi de gheata in barbi pe la usi.

Dimineata a trebuit sa le spun si alor mei cum si-au incuiat copii afara in noaptea de revelion. Vinovatul: tata!

La multi ani!

La multi ani dragii mei!

Va comunic de pe acum, ca maine nu stiu pe unde voi mai fi. Oricum, departe de laptop.
Va doresc sa aveti un an nou cu bucurii si sa va indepliniti toate visele. Sunt cele mai importante, deoarece ne fac fericiti (parerea mea :D).

Va pup!

Ultimul mesaj

Astazi am primit un ultim mail de la el, ca raspuns la scrisoarea ascunsa intr-un colt,in speranta ca o va descoperi intr-o buna zi si o va citi. :) Si a gasit-o.
Nu am citit ce mi-a scris in mail. Am simtit ca nu mai sunt datoare sa citesc ceea ce imi spune. Asa ca...l-am sters. In acest gest de a sterge mailul, gasesc un simbol al libertatii sufletesti si al detasarii de trecut. Nu mai sunt agatata de nimic. Ma bucur doar de libertatea pe care o simt din plin, zambind, traind viata, facand lucruri copilaresti si prostesti, muncind in a-mi indeplini visele.

Nu stiu daca ce mi-a scris a fost de bine sau de rau, sau poate amandoua, ca raspuns la cele ce i-am adresat. Pe langa faptul ca am avut intentia de a dezvalui unele adevaruri pe care le-am tinut ascunse in mine si niciodata nu le-am expus, am adaugat si rautati. In principal scopul scrisorii mele a fost acela de a-l rani in orgoliul propriu si de a-l face sa ma urasca definitiv, sa iasa din viata mea si sa nu se mai intoarca dupa ani de zile sa ma mai caute asa cum procedeaza cu precedentele. Aici e capatul drumului nostru. Iar la acest capat se desfasoara un intreg labirint in care eu sigur voi pasi cu incredere. ;)

Whoa!...cum sa incep? Maine am o intalnire!!!!!!!!!!!!!
Sunt panicata. Se vede?!
Nici nu mai stiu ce se mai face la o intalnire. Ei bine, nu e chiar un "date". Mai mult ceva de "hai sa ne cunoastem si pe urma mai vedem". Ufff! Si nici nu stiu cum s-a ajuns la asta. Probabil o sa ma port ridicol si ca o complet idioata, dar asta este. Nu e ca si cum am cerut-o.
Dupa cateva schimburi de cuvinte pe FB, a urmat "ochii tai ma fascineaza si ma fac sa-mi pierd mintile", cuvinte adresate de un fost coleg de liceu. Cum nu prea ies in oras, am decis sa dau curs invitatiei si sa vad ce se intampla.
Si eu care credeam ca o sa reusesc sa dorm la noapte....in sfarsit! :(

Merry Christmas!!! ...and Ho Ho Ho! :D

Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Aşa că numele şi adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărţii. Şi ea i-a scris înapoi. Aşa au început să corespondeze şi, cu cât îşi scriau, relaţia lor devenea din ce în ce mai puternică.
Într-una din scrisori, el a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că daca se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevarată, nu va conta cum arată. Aşa că nu i-a trimis nicio fotografie.
Când s-a terminat războiul şi el s-a întors în SUA, şi-au dat întâlnire în New York , în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir.
Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir . Vă daţi seama ce aşteptări avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodata.
Aşteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi era minunata. Era dincolo de orice imaginaţie. Dar ea nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir în mână.
Vă puteţi imagina? Tânăra superbă şi doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Şi nu era frumoasă, chiar destul de urâtă şi îmbătrânită. Voi ce aţi fi ales? S-a îndreptat spre doamna urâtă cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasa s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a intrebat:
- Vii cu mine soldat ?
Inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: şi-a continuat drumul spre persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi i-a zis:
-Bună ziua, şi a invitat-o la cină.
Iar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să ţin în mână acest trandafir şi mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la restaurant.

Life goes ON

Pe pagina mea de facebook, anul acesta a fost anul nuntilor si al copiilor. Majoritatea cunoscutilor mei fie s-au casatorit, fie au adaugat un nou membru familiei lor. Nu ma oftic sincer. Va veni si vremea mea cand "the right one" va pune intrebarea si totul va fi "frumos si cu floricele". Iar daca nu, ma veti cunoaste ca "the lady with the cats". :))

Cred ca in sfarsit am depasit etapa aceea care ma tinea la nivelul solului. Informatii "pretioase", zic eu, mi-au fost furnizare si in momentul in care le-am aflat au fost ca un wake-up call. Am ajuns la concluzia ca sunt cea mai mare fraiera de pe pamant daca plang pentru cineva care nu merita aceste lacrimi.

Acum simt intr-adevar ca pot continua fara regrete...poate doar unul si anume anii irositi alaturi de aceasta persoana. Vestea buna e ca durerea aceea din piept cu care ma trezeam in fiecare dimineata nu mai este acolo. In locul ei si-au facut loc bucuria si viziunea crearii unui viitor. In sfarsit stiu ce vreau sa fac cu viata mea. Va fi un drum lung si lucrurile nu se vor intampla dintr-un foc, insa am rabdarea si increderea ca intr-o zi voi ajunge acolo unde mi-am propus.

Dragii mei zambiti! Viata e frumoasa si are partile ei bune. Suntem sanatosi, frumosi si capabili de a face lucruri marete. :) Fuck those who screwed you!

Sweet Fest

Etapele depresivului anonim

Dupa ce totul s-a terminat, am inceput sa trec prin diverse stadii de comportament, etape care stiam ca trebuie sa le parcurg.
Mai intai am fost in faza de durere, o depresie care s-a lasat cu zacut in pat si plans la greu. Apoi cea de negare in care am refuzat sa cred ce mi se intampla, imi tot spuneam ca lucrurile se vor intoarce la normal intr-o zi, asa cum au fost mereu. Dupa am trecut la stadiul de furie, o ura adanca crestea in mine pentru persoana care m-a ranit si o dorinta fierbinte in care ii doream sa sufere la fel de mult cum sufar si eu. Iar apoi a urmat partea in care ma calmez si trec la stadiul de acceptare, gasesc puterea de a merge mai departe, de a-l uita si de a-l lasa cu viata lui complicata si neinteleasa. Sa zicem ca totul e bine pana aici si ca e normal ca un om sa treaca prin asta. Insa nu mai e normal cand aceste stadii incep sa se repete la un anumit interval. Sincer incep sa cred ca sunt nebuna, ca nu mai sunt un om in toata deplinatatea mintala.
In prezent sunt la stadiul de acceptare din nou. In mine s-a trezit iarasi spiritul care isi doreste alta viata si o alta iubire, imi doresc sa cunosc oameni noi si sa imi aduc vechii prieteni langa mine. Nu mai imi pasa de ce a fost. Vreau sa calc pe un alt drum, insa unul asfaltat, diferit de cel anterior ce era acoperit cu pietricele care te inteapa in talpa atunci cand pasesti. Astazi asta simt si sper sa raman asa pentru mult timp. Insa nu stiu cum voi fi saptamana viitoare si prin ce tulburari voi mai trece. Fiecare informatie despre el ma afecteaza si ma intoarce din drum. Si uite asa imi irosesc timpul cu tampenii de ordin sentimental care ma impiedica sa duc o viata normala.

un palton

M-a chemat la el si mi-a spus :"Uite!". Din dulap scoate un palton crem. Era acelasi pe care l-am probat saptamana trecuta. M-am uitat la el si l-am intrebat "De ce ai facut asta?". Mi-a spus ca e un cadou. Nu am rezistat si am inceput sa plang. Iar el ma privea nedumerit si ma tot intreba de ce plang. Nu isi dadea seama cat de mult ma ranea prin gestul lui, nu a inteles de unde porneau lacrimile mele.

Lectie de iubire

Am avut raspunsul tot timpul in fata ochilor, si totusi nu am reusit sa il vad pana acum. Privindu-l cu ochii inlacrimati, mi-am dat seama ce inseamna iubirea.

Astazi am fost si l-am vizitat pe cel ce mi-a fost ca un bunic. De data aceasta parea mai vesel. Insa tot mi-a povestit de ea, de cea pe care inca o mai iubeste cu toata inima lui. Privirea lui neschimbata care o stiu de mic copil, pe a carui frunte s-au mai adaugat alte cateva riduri, palmele lui batrane si muncite si zambetul mereu neschimbat. Acelasi zambet cald si frumos care imi umple inima de bucurie de fiecare data cand mi-l adreseaza.

Ne-am amintit si am povestit de ea, de femeia buna la suflet, de vremurile cand eram copil, cand ea in fiecare zi statea la poarta casei sale cu mana streasina la ochi asteptandu-ne nerabdatoare sa ne primeasca, sa ne ofere obisnuita ei cacao cu lapte si visine din damigeana ei de visinata. Mergeam peste tot, ne plimbam, eram ca niste catei, o urmaream peste tot prin gradina si in bucatarie. Iar ea nu se supara niciodata. Uneori stau si ma gandesc si imi dau seama cat de mult imi lipseste, dar nu atat de mult cat ii lipseste lui.

Ma doare sa-i vad durerea, sa observ ca desi dupa atatia ani de cand nu mai e, inca mai plange de fiecare data cand imi vorbeste de ea. Nu am vazut niciodata un om care asteapta cu nerabdare sa soseasca ziua cand se vor revedea. Mi-am spus ca asta trebuie sa fie iubirea, sa fi sufletul pereche al cuiva. La sfarsitul vietii cand nimic nu are sens fara celalalt, cand simti ca moartea este unica ce va poate reuni pentru totdeauna.

Iaurt de pere

Para este fructul care imi displace dintre toate fructele. Nu imi place cand este coapta, galbena, zemoasa, chiar cleioasa uneori. Numai cand enumar toate acestea mi se ridica parul in cap. Imi place cand e necoapta, verde, tare, imi place cum trosneste cand musc din ea.

Dar...am descoperit un iaurt de pere care pur si simplu nu ma pot abtine sa nu-l mananc. Iar bucatile de pere din el sunt coapte. E chiar ciudat ca a ajuns sa fie printre preferatele mele. Pentru doritori, il gasiti in magazinele Lidl. V-am atasat si o poza. :D

The flight of the Angel

In the end we are all alone.

It's absolutely impossible to make someone belong to us.

Singurătate

N-am crezut că o să ajung să cunosc vreodata semnificația acestui cuvant, să trăiesc experiența aceasta "goală". La început părea să-mi priască, chiar îmi plăcea. Nevoia de liniște pe care sufletul meu o cerea era satisfăcută. Apoi cei apropiați, adică familia, au început să-mi puna întrebari ridicole care chiar și pe un sfânt l-ar scoate din sărite, se amestecă cu tot dreptul în viața mea, își dau păreri și simt că nu mai pot. Îmi vine să plec. Și cu cât trece timpul am început să urăsc această singuratate. Chiar și cu ei sunt tot singură, un cuvânt atât de urât pentru mine omul mereu vesel și capabil de a-i face pe cei din jur să se simtă bine, omul căruia îi trecea supărarea după 5 minute și uitam imediat ce s-a întamplat, eu omul care niciodată nu petrecea mai mult timp singură fără să fiu în compania cuiva...Ah, și uite ce am devenit. Sunt umbra unui om care am fost cândva.

Mesaj de departe

Am purtat aceasta discutie despre destin si cu o buna prietena din Japonia. Raspunsul ei m-a surprins in mod placut.

As to destiny ... there's a saying that I found in one book and I've been attentive since then. This is like this "It's said that there's one person out there who meant for each other, but the truth is that there's none of such of destiny. It's just a stuff to build up together. And only when one of them die with other at their side after getting over everything , it can say that they were made for each other"

Anonymous

Sunt un om "clasic" daca pot spune asa. Imi place sa cred ca ceea ce stiu si ca ceea ce a existat candva este real. Si cand spun asta ma refer aici la William Shakespeare, scriitorul meu preferat.

Am avut aseara curiozitatea sa merg sa vad filmul Anonymus. Initial am vrut sa vad ce nascocire a scos Hollywood-udul pe marile ecrane. Personal nu m-am documentat despre viata lui, ci am preferat sa ma delectez cu operele sale. Prefer sa imi pastrez imaginea lui asa cum mi-am creat-o eu.

Acest film prezinta o versiune in care Will Shakespeare este un actor care se comporta mai mult ca un bufon, iar in spatele operelor pe a carui coperta si-a pus semnatura, se afla nimeni altul decat un nobil. De ce acest mare secret? Conform ideii lor, la 1600 cand aceste opere isi faceau aparitia, unele piese erau interzise datorita conotatilor politice si a faptului ca erau considerate ca fiind lucrari ale diavolului. Din cauza socrului sau, un om cu mare influenta , acestui nobil i se interzisese sa mai scrie. Insa el continua sa faca acest lucru pe ascuns. Mai multe detalii nu va spun. Interpretarea actorului in rolul principal (Earl of Oxford), mi s-a parut excelenta. E un film ce capteaza atentia si merita sa fie vazut.

Nu pot spune "nu" nici acestei teorii, pare una destul de interesanta. Insa pentru a ma convinge, mie personal imi trebuie mai multe dovezi ca acest om sa fie declarat un farsor.

Marele Gatsby

Desi nu sunt o pasionata a operelor lui Scott Fitzgerald, am citit aceasta carte mai mult la indemul altei carti si din pura curiozitate.

Luna trecuta am citit "Padurea Norvegiana" a lui Haruki Murakami. Personajul principal a facut referire la aceasta carte de cateva ori, laudand autorul precum si opera sa. Cum nu am avut ocazia sa o intalnesc prin librarii, am descarcat-o pe telefon si am citit-o in limba engleza. La inceput nu eram obisnuita cu limbajul autorului, fiind chiar nevoita sa apelez la dictionar. Mi-a luat cateva saptamani sa o citesc, si nu pentru ca sunt un "slow reader", ci din cauza ca nu imi place sa citesc carti in format electronic.

Sa ajung si la concluzie. Sincer nu ma asteptam ca in final sa ajunga o drama. E una din cartile care porneste cu un mic umor, dar pe masura ce te adancesti in naratiune, descoperi intrigi care conduc la drama. Nu va spun ce s-a intamplat cu Gatsby, desi tot nu pot sa inteleg de ce cartea se intituleaza astfel. Personajul lui nu mi s-a parut fascinant, precum nici povestea lui. Insa pentru curiosi, va recomand sa o cititi. Nu e chiar atat de rea. :)

alte semne de intrebare

Zilele acestea tot auzind cuvintele destin, iubire, predestinare, m-au determinat sa ma gandesc cum au decurs ele pentru mine. Pana in momentul acesta nu pot spune ca am avut succes. Obisnuiam sa cred in destin, obisnuiam sa cred ca exista o persoana care poarta acest nume si care leaga toate itele pentru a aduce oamenii impreuna.

Insa sunt oameni care nu sunt predestinati. Daca exista un destin, de ce ii leaga? De ce destinul le impleteste firul vietii ani la rand, ca apoi sa-l taie cu lama cutitului si sa-i separe? Care este scopul?

Poate ca cineva ne pedepseste pentru un anumit motiv care nu ne este dat sa-l cunoastem. Suntem pedepsiti la randul nostru, iar pedeapsa crunta este suferinta. Acum cred ca eram prea naiva.

Am inceput sa cred ca destinul nu exista. In naivitatea noastra am creat o astfel poveste in care spunem ca sufletele pereche sunt sortite sa ramana impreuna pentru totdeauna. Cred ca noi singuri lucram la propriul destin, noi singuri aducem fericirea de care ne bucuram si suferinta, pentru ca nu stim cum sa pastram fericirea.

Si uite asa am trecut de la liniste la neliniste, la semne de intrebare, la regrete si tot asa. Oare daca as fi procedat altfel, destinul pe care mi l-am creat ar fi fost altul acum?

Intotdeauna vor exista aceste "dar daca..." in mintea noastra si nu o sa stim niciodata, decat daca ni se ofera inca o sansa.

Trebuia sa se intample candva

Si uite ca s-a produs. Eram pe aglomeratul bulevard Aerogarii pe banda a doua, iar autobuzul urma sa-mi taie banda. Am franat in fata trecerii de pietoni cu gandul sa-l las sa treaca primul, avand in vedere ca avea un mic avans si luase o parte din banda pe care ma aflam. In momentul in care am franat, am auzit o bubuitura in spatele meu. Mii de tunete si fulgere treceau pe fruntea mea in acea clipa.

Am oprit pe stanga pe linia de tramvai (care nu e data inca spre utilizare), am coborat si am vazut ca masina nu avea nimic. Nici o zgarietura. Reel Steel imi zic eu.

A venit si soferul dubei care ma lovise. Cand l-am vazut mi s-a facut mila de el. Era un domn atat de...(cum sa-i spun mai frumos) in varsta ca m-am gandit ca locul lui e sa stea acasa si sa se bucure de batranete, nu de pensie ca si asa e mica. L-am anuntat ca nu e nici problema cu masina, l-am intrebat daca a lui e ok si i-am zis ca nu avem de ce sa ne precipitam. Amandoi eram bine.

Stiti momentul in care oamenii nu ar trebui sa intinda coarda? Ei bine domnul respectiv deja incepuse sa-mi tina teoria chibritului, de parca eu am intrat in el. Cu calm i-am zis sa mearga mai departe pentru ca deja blocase traficul. Si s-a dus...

Sper ca data viitoare sa fie mai atent. Imi imaginez deja discursul tinut insotitorilor sai si incepe cu "tinerii din ziua de azi...".

Momente in viata

Am citit pe facebook urmatorul text. Si m-am gandit sa-l impartasesc cu voi. Sper sa va placa.



O dragoste adevarata...

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie.
Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal.
Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”

Morala:
Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.
Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni, ci să ştii să dansezi în ploaie!!

My small journey

Sunt zile in care nu mai pot sta pe loc si pur si simplu ies in plimbari lungi. Cel mai adesea aleg parcul Herastrau. Poate pentru ca e si cel mai aproape de casa, dar si pentru ca m-am obisnuit sa ma plimb in el.

De fiecare data cand pasesc pe aleile parcului si imi incep plimbarea, simt ca timpul sta in loc pentru mine. Ma pierd in ganduri, in peisaje, in tot ce ma inconjoara, ma aflu la kilometri intregi distanta de lumea exterioara acestui loc. Aceste evadari imi induc o stare de liniste si beatitudine. Daca as putea, as sta acolo ore intregi privind apa, frunzele, micile animalute ce se ivesc pe carari, as sta acolo pana s-ar ivi apusul si i-as admira reflexia in lacul ce devine auriu doar pentru cateva ore.

Si totusi trebuie sa ma trezesc si sa revin inca o data in lumea reala.

Soferi de cosmar

Saptamana aceasta am avut parte numai de momente tampite in trafic. Incep sa ma intreb daca oamenii mai tin minte ce au invatat la scoala de soferi atunci cand s-au pregatit sa dea examenul.

Si ca sa fac o lista cu posibilele accidente in care era sa fiu implicata, iata ce s-a intamplat. Mi s-a taiat banda de foarte multe ori, era sa fiu facuta clatita de un camion, mai multi tampiti au fost pe punctul de a intra in mine si mai nou e la moda in lumea dobitocilor sa mergi cu faza lunga pe DN in plin trafic noaptea. Abia am deslusit drumul in seara asta spre Bucuresti, fiind aproape orbita.

Nu zic ca eu sunt o sfanta, dar niciodata nu am pus alti oameni in pericol in trafic. Poate ca mi s-a mai oprit mie motorul la semafor sau am incomodat cateodata ceilalti soferi in trafic, dar credeti-ma ca nu fac asta mereu si rar mi se intampla.

Oare cum naiba se produc accidentele? Sa imi explice si mie cineva ca tot nu pricep.

Reuniunea

Dupa saptamani intregi si dupa un efort titanic, am reusit sa strang 13 colegi din liceu care sa apara la aceasta intalnire. Speram sa vina mai multi asa cum au promis, dar din pacate nu s-a intamplat acest lucru.

Mi-a placut sa ma aflu din nou in compania colegilor, sa istorisim cele mai amuzante momente din trecut si deasemenea sa ne amuzam pe seama noastra si a vietilor pe care le avem acum. Nu s-a schimbat nimic. Am ramas la fel. Desi au mai trecut cativa ani, parca tot in liceu paream sa fim. Nici unul din noi nu parea mai matur, cu capul pe umeri sau serios. Ne tinem in continuare sa spunem prostii si sa radem de ele.

Si uite asa au trecut 6 ani de atunci. Sper ca urmatoarea revedere nu va fi iarasi peste cativa ani, si macar cel putin o data sau de doua ori pe an sa ne intalnim.

Interviul

Azi dimineata cand am iesit din casa nu ma asteptam sa fiu nevoita sa razuiezc gheata de pe parbrizul masinii. Desigur ca nici nu aveam cu ce. Dintre toti soferii eu sunt singura care nu are cele necesare pentru iarna. Am urcat inapoi sus si am luat o sticla cu apa calda pe care am imprastiat-o pe parbriz, am mai lasat cateva minute motorul deschis cu caldura data la maxim sa se topeasca si de pe celelalte geamuri. Eram in graba. La ora 9 aveam un interviu si desi mi-am luat o marja de 45min pentru a ajunge acolo, niciodata nu mi-am imaginat ca imi va lua 45min ca sa parcurg distanta Baneasa-Barbu Vacarescu. Am intarziat chiar 4 minute, insa din fericire pt mine testarea a inceput la 9.15 si nimeni nu a observat.

Uneori sunt uimita de norocul pe care il am de a ajunge la timp la intalniri chiar daca am trecut prin cele mai groaznice conditii de trafic sau statii de metrou aglomerate.

Nana

Povestea a doua fete cu acelasi nume, un trecut dureros si un drum care le aduce impreuna. Amandoua vor avea parte de parti bune si parti mai putin bune, fiecare are un vis pe care spera sa si-l indeplineasca. Desi sunt diferite la aspect, amandoua sunt unite de un trecut asemanator.
Sunt curioasa care va fi finalul. Oare vor reusi?

and the truth must be revealed

Maine am de dat o veste nu tocmai placuta unei persoane dragi. Nu ma simt in largul meu sa dezvalui acest adevar ce trebuie spus, insa circumstantele ma obliga sa fac asta, inainte de a afla din alte surse. Am cel putin ziua de astazi sa ma pregatesc sufleteste si sa imi iau inima in dinti.

Urati-mi succes!

Question mark

Intrebarea suna cam asa: ce faci atunci cand realizezi ca ceea ce ti-ai dorit, ai visat, ai idolatrizat un numar bun de ani, se dovedeste a fi un vis desart? Care e primul lucru la care te gandesti? Te gandesti ca ai fost un om prost ca ai urmarit o himera atatia ani? Esti oare dezamagit de timpul care a trecut pe langa tine, cand ai fi putut sa-l umpli cu altceva? Sau iti dai o palma peste frunte, spui "c'est la vie" si tot ce poti face acum e sa privesti spre viitor si sa gasesti o modalitate de recuperare a timpului pierdut?
Cred ca exista o sumedenie de variante la o asemenea intrebare. Pot sa scriu o lista, insa ma rezum numai la trei din ele. Unii din voi veti cauta sa gasiti variante mai pozitive. Va invit sa le expuneti daca doriti.

voci opuse

Intotdeauna am admirat in filme eroinele care la finalul filmului porneau pe un nou drum in viata, catre un oras strain si isi refaceau viata de la zero. Admiram taria lor de a merge mai departe dupa ce au trecut printr-o drama sau o serie de aventuri.
Cam prin acestea trec si eu si nu exista moment in care sa nu imi pun intrebarea daca voi reusi sa pornesc singura spre necunoscut. Poate ca peste cativa ani aceasta intrebare nu isi va mai avea rostul, cand o sa am un loc al meu inconjurata de cunoscuti. Insa acum aceasta nu inceteaza sa ma chinuie si sa imi zgandare mintea, ca un mic personal drac.
Oamenii ma stiu ca un om puternic si mereu imi spun ca sunt fata inteligenta si descurcareata. Asta pentru ca asa ma vad ei, desi as fi preferat sa nu fie asa de teama ca o sa le insel asteptarile. Nu ma simt asa cum ma descriu. Inlauntrul meu vad un om slab ce tremura inaintea pasului ce urmeaza sa fie facut. Uneori ma panichez in mintea mea si ma intreb "ce naiba fac? ce drum aleg eu acum?". Dar acest sentiment nu reuseste sa se faca confortabil prea mult. Din interiorul meu o voce ascunsa adanc parca imi sopteste spunandu-mi "linisteste-te. o sa vezi ca totul va fi bine."

Mesaj

Multumesc tuturor celor care m-au trantit la pamant, ranit, jignit, intors spatele sau mi-au frant inima. Toate acestea m-au facut mai puternica decat voi :)

Copii

Astazi va voi spune o intamplare care mie mi-a adus zambetul pe buze si m-a facut sa ma simt mai bine.

Azi dimineata am fost si am facut cateva cumparaturi, ceva care sa umple frigiderul si sa nu arate ca cel din desene animate cu panza de paianjen in colt. Ajunsa si la raionul de dulciuri, am observat trei copii cu varste intre 8-9 ani, murdarei, ce dadeau tarcoale unui borcan de crema de ciocolata. Si tot mergand pe acest raion ii auzeam cum isi faceau socoteala sa isi cumpere acel borcan de ciocolata. Vazand ca banii nu le ajung si desi isi doreau foarte mult, au trecut la urmatorul produs, si iar nu le ajungeau banii, si aceeasi procedura de cateva ori s-a repetat, pana cand au revenit din nou la acel borcan de ciocolata. Nu m-am putut abtine, m-am apropiat de ei, am intins mana si am luat un borcan din raft. Privirea lor in acel moment m-a facut sa zambesc si am fost pe punctul sa rad. Ochii lor se facusera mari, buzele se lipisera una de alta, urmarind miscarile facute de mine. Am lipit de borcan o bacnota de 10 lei si l-am inmanat unui din ei. O fetita un pic mai indrazneata am intreaba "Pentru cine?" si i-am raspuns "Pentru tine!". Copii zambeau de fericire si imi spuneau "Multumim tanti!" pentru acest mic dar.Nu am putut sa stau deoparte si am simtit ca ceva ma impinge de la spate sa fac acest gest pentru ei. In final nu sunt decat copii si e greu sa-i ignori in toata inocenta lor.

"Noi suntem cei care trebuie sa protejeze lumea asta" spunea ea. A proteja... Acest cuvant incepe sa capete un inteles mult mai adanc pentru mine decat ceea ce se vede la suprafata.

New beginnings

Un nou blog cu o noua atitudine.
Am reusit sa ma regasesc si sa imi gasesc acel drum in viata. Am sters trecutul si acum simt ca mi-am gasit un scop. Tot ce imi ramane acum e o lupta spre atingere a acestui scop. Sunt injectata cu o doza maxima de optimism si in final stiu ca voi reusi.
OK!!!! Sunt gata! Bring it on!