Trebuia sa se intample candva

Si uite ca s-a produs. Eram pe aglomeratul bulevard Aerogarii pe banda a doua, iar autobuzul urma sa-mi taie banda. Am franat in fata trecerii de pietoni cu gandul sa-l las sa treaca primul, avand in vedere ca avea un mic avans si luase o parte din banda pe care ma aflam. In momentul in care am franat, am auzit o bubuitura in spatele meu. Mii de tunete si fulgere treceau pe fruntea mea in acea clipa.

Am oprit pe stanga pe linia de tramvai (care nu e data inca spre utilizare), am coborat si am vazut ca masina nu avea nimic. Nici o zgarietura. Reel Steel imi zic eu.

A venit si soferul dubei care ma lovise. Cand l-am vazut mi s-a facut mila de el. Era un domn atat de...(cum sa-i spun mai frumos) in varsta ca m-am gandit ca locul lui e sa stea acasa si sa se bucure de batranete, nu de pensie ca si asa e mica. L-am anuntat ca nu e nici problema cu masina, l-am intrebat daca a lui e ok si i-am zis ca nu avem de ce sa ne precipitam. Amandoi eram bine.

Stiti momentul in care oamenii nu ar trebui sa intinda coarda? Ei bine domnul respectiv deja incepuse sa-mi tina teoria chibritului, de parca eu am intrat in el. Cu calm i-am zis sa mearga mai departe pentru ca deja blocase traficul. Si s-a dus...

Sper ca data viitoare sa fie mai atent. Imi imaginez deja discursul tinut insotitorilor sai si incepe cu "tinerii din ziua de azi...".

Momente in viata

Am citit pe facebook urmatorul text. Si m-am gandit sa-l impartasesc cu voi. Sper sa va placa.



O dragoste adevarata...

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie.
Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal.
Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”

Morala:
Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.
Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni, ci să ştii să dansezi în ploaie!!

My small journey

Sunt zile in care nu mai pot sta pe loc si pur si simplu ies in plimbari lungi. Cel mai adesea aleg parcul Herastrau. Poate pentru ca e si cel mai aproape de casa, dar si pentru ca m-am obisnuit sa ma plimb in el.

De fiecare data cand pasesc pe aleile parcului si imi incep plimbarea, simt ca timpul sta in loc pentru mine. Ma pierd in ganduri, in peisaje, in tot ce ma inconjoara, ma aflu la kilometri intregi distanta de lumea exterioara acestui loc. Aceste evadari imi induc o stare de liniste si beatitudine. Daca as putea, as sta acolo ore intregi privind apa, frunzele, micile animalute ce se ivesc pe carari, as sta acolo pana s-ar ivi apusul si i-as admira reflexia in lacul ce devine auriu doar pentru cateva ore.

Si totusi trebuie sa ma trezesc si sa revin inca o data in lumea reala.

Soferi de cosmar

Saptamana aceasta am avut parte numai de momente tampite in trafic. Incep sa ma intreb daca oamenii mai tin minte ce au invatat la scoala de soferi atunci cand s-au pregatit sa dea examenul.

Si ca sa fac o lista cu posibilele accidente in care era sa fiu implicata, iata ce s-a intamplat. Mi s-a taiat banda de foarte multe ori, era sa fiu facuta clatita de un camion, mai multi tampiti au fost pe punctul de a intra in mine si mai nou e la moda in lumea dobitocilor sa mergi cu faza lunga pe DN in plin trafic noaptea. Abia am deslusit drumul in seara asta spre Bucuresti, fiind aproape orbita.

Nu zic ca eu sunt o sfanta, dar niciodata nu am pus alti oameni in pericol in trafic. Poate ca mi s-a mai oprit mie motorul la semafor sau am incomodat cateodata ceilalti soferi in trafic, dar credeti-ma ca nu fac asta mereu si rar mi se intampla.

Oare cum naiba se produc accidentele? Sa imi explice si mie cineva ca tot nu pricep.

Reuniunea

Dupa saptamani intregi si dupa un efort titanic, am reusit sa strang 13 colegi din liceu care sa apara la aceasta intalnire. Speram sa vina mai multi asa cum au promis, dar din pacate nu s-a intamplat acest lucru.

Mi-a placut sa ma aflu din nou in compania colegilor, sa istorisim cele mai amuzante momente din trecut si deasemenea sa ne amuzam pe seama noastra si a vietilor pe care le avem acum. Nu s-a schimbat nimic. Am ramas la fel. Desi au mai trecut cativa ani, parca tot in liceu paream sa fim. Nici unul din noi nu parea mai matur, cu capul pe umeri sau serios. Ne tinem in continuare sa spunem prostii si sa radem de ele.

Si uite asa au trecut 6 ani de atunci. Sper ca urmatoarea revedere nu va fi iarasi peste cativa ani, si macar cel putin o data sau de doua ori pe an sa ne intalnim.

Interviul

Azi dimineata cand am iesit din casa nu ma asteptam sa fiu nevoita sa razuiezc gheata de pe parbrizul masinii. Desigur ca nici nu aveam cu ce. Dintre toti soferii eu sunt singura care nu are cele necesare pentru iarna. Am urcat inapoi sus si am luat o sticla cu apa calda pe care am imprastiat-o pe parbriz, am mai lasat cateva minute motorul deschis cu caldura data la maxim sa se topeasca si de pe celelalte geamuri. Eram in graba. La ora 9 aveam un interviu si desi mi-am luat o marja de 45min pentru a ajunge acolo, niciodata nu mi-am imaginat ca imi va lua 45min ca sa parcurg distanta Baneasa-Barbu Vacarescu. Am intarziat chiar 4 minute, insa din fericire pt mine testarea a inceput la 9.15 si nimeni nu a observat.

Uneori sunt uimita de norocul pe care il am de a ajunge la timp la intalniri chiar daca am trecut prin cele mai groaznice conditii de trafic sau statii de metrou aglomerate.

Nana

Povestea a doua fete cu acelasi nume, un trecut dureros si un drum care le aduce impreuna. Amandoua vor avea parte de parti bune si parti mai putin bune, fiecare are un vis pe care spera sa si-l indeplineasca. Desi sunt diferite la aspect, amandoua sunt unite de un trecut asemanator.
Sunt curioasa care va fi finalul. Oare vor reusi?

and the truth must be revealed

Maine am de dat o veste nu tocmai placuta unei persoane dragi. Nu ma simt in largul meu sa dezvalui acest adevar ce trebuie spus, insa circumstantele ma obliga sa fac asta, inainte de a afla din alte surse. Am cel putin ziua de astazi sa ma pregatesc sufleteste si sa imi iau inima in dinti.

Urati-mi succes!

Question mark

Intrebarea suna cam asa: ce faci atunci cand realizezi ca ceea ce ti-ai dorit, ai visat, ai idolatrizat un numar bun de ani, se dovedeste a fi un vis desart? Care e primul lucru la care te gandesti? Te gandesti ca ai fost un om prost ca ai urmarit o himera atatia ani? Esti oare dezamagit de timpul care a trecut pe langa tine, cand ai fi putut sa-l umpli cu altceva? Sau iti dai o palma peste frunte, spui "c'est la vie" si tot ce poti face acum e sa privesti spre viitor si sa gasesti o modalitate de recuperare a timpului pierdut?
Cred ca exista o sumedenie de variante la o asemenea intrebare. Pot sa scriu o lista, insa ma rezum numai la trei din ele. Unii din voi veti cauta sa gasiti variante mai pozitive. Va invit sa le expuneti daca doriti.

voci opuse

Intotdeauna am admirat in filme eroinele care la finalul filmului porneau pe un nou drum in viata, catre un oras strain si isi refaceau viata de la zero. Admiram taria lor de a merge mai departe dupa ce au trecut printr-o drama sau o serie de aventuri.
Cam prin acestea trec si eu si nu exista moment in care sa nu imi pun intrebarea daca voi reusi sa pornesc singura spre necunoscut. Poate ca peste cativa ani aceasta intrebare nu isi va mai avea rostul, cand o sa am un loc al meu inconjurata de cunoscuti. Insa acum aceasta nu inceteaza sa ma chinuie si sa imi zgandare mintea, ca un mic personal drac.
Oamenii ma stiu ca un om puternic si mereu imi spun ca sunt fata inteligenta si descurcareata. Asta pentru ca asa ma vad ei, desi as fi preferat sa nu fie asa de teama ca o sa le insel asteptarile. Nu ma simt asa cum ma descriu. Inlauntrul meu vad un om slab ce tremura inaintea pasului ce urmeaza sa fie facut. Uneori ma panichez in mintea mea si ma intreb "ce naiba fac? ce drum aleg eu acum?". Dar acest sentiment nu reuseste sa se faca confortabil prea mult. Din interiorul meu o voce ascunsa adanc parca imi sopteste spunandu-mi "linisteste-te. o sa vezi ca totul va fi bine."

Mesaj

Multumesc tuturor celor care m-au trantit la pamant, ranit, jignit, intors spatele sau mi-au frant inima. Toate acestea m-au facut mai puternica decat voi :)